frunze ca medicatie

Furaje din surse locale, în condiţii de secetă

Fenomenele climatice extreme, tot mai frecvente în ultimii ani, pun la grea încercare crescătorii de animale în efortul lor de a-şi asigura baza furajeră curentă prin păşunat, dar şi stocul de furaje pentru sezonul de stabulaţie.

În aceste condiţii, sursele de hrană pentru animale, aşa-zise „neconvenţionale”, cum sunt frunzele şi fructele unor arbori şi ale unor arbuşti, folosite în trecut la furajarea porcilor, oilor, caprelor ori a iepurilor dar şi a animalelor care au trecut de perioada de performanţă, pot reveni în actualitate.

Ghinda, în raţia furajeră

Ghinda uscată şi decojită este foarte bine valorificată de animalele la îngrăşat. Cel mai eficient mod de folosire a ghindei este sub formă de uruială, rezultată în urma măcinării după o prealabilă uscare.

Folosită în amestec de uruieli, adică două părţi de ghindă la o parte uruială de orz, de triticale, de porumb sau mai ales de drojdie de bere, ultima menită să îmbogăţească conţinutul în proteină, poate rezulta un excelent furaj concentrat atât pentru tineret şi pentru porcii adulţi, cât şi pentru ovinele bătrâne supuse recondiţionării, dar şi pentru taurinele la îngrăşat.

Vacile în lactaţie pot primi zilnic 2-3 kg de ghindă proaspătă sau 0,5-1 kg, materie uscată; porcii la îngrăşat, 2-3 kg ghindă proaspătă sau 1-1,5 kg materie uscată, iar oile şi caprele, până la 0,3 kg ghindă proaspătă.

În cazul extragerii substanţelor tanante sau dacă se foloseşte în amestec cu alte uruieli, cantităţile de ghindă administrate în raţia speciilor şi a categoriilor de animale amintite anterior se pot majora cu până la 25 la sută.
Frunzele de stejar, ca si cele de salcam, vindeca diareea atipica, fara a crea alte complicatii.


Frunzele de salcâm şi de viţă de vie

Frunzele de salcâm şi de viţă de vie, care sunt bogate în proteină, în hidraţi de carbon, în săruri minerale şi în componenţi celulozici asimilabili, pot constitui un excelent nutreţ care să înlocuiască cel puţin în parte furajele fibroase (fânul şi otava) din raţia oilor, caprelor, ori a iepurilor.

Salcâmul folosit ca lăstăriş se administrează începând din a doua jumătate a lunii mai şi până toamna târziu.

Conservarea frunzelor de salcâm pe crengi şi pe lăstari, din considerente economice, se face cât mai aproape de locul de tăiere. Imediat după recoltarea lor, acestea se stivuiesc în grămezi de diferite mărimi, după modelul „focului de tabără”, astfel încât frunzele să nu vină în contact direct cu solul.

Astfel, se permite pătrunderea şi circulaţia aerului în interiorul grămezii, iar frunzele se usucă fără a fi expuse la soare. Prin urmare, frunzele şi chiar unele porţiuni din lăstarii tineri se pot porţiona pe grămezi ce urmează să se împrăştie la faţa locului în momentul consumului.

Viţa de vie este foarte accesibilă pentru folosinţă, frunzele sunt uşor de manipulat şi de transportat, iar cantităţile rămase în urma primelor lucrărilor în verde executate într-o podgorie sunt apreciabile.

Lucrarea de înlăturare a lăstarilor neselectaţi pentru viitoarele coarde de rod, a celor crescuţi din coardele de rod, dar lipsiţi de inflorescenţe, precum şi a vegetaţiei tinere rezultate în urma copilitului şi a cârnitului, se efectuează foarte aproape de momentul în care conţinutul în elemente nutritive al frunzelor este cel mai ridicat.

Tot atunci, ruperea lujerilor este posibilă înainte de primul tratament.

În urma procesului de uscare se reduce semnificativ conţinutul în taninuri, rezultând o sursă de furaj bogată în glucide solubile (hidraţi de carbon) şi în săruri minerale.

Recoltatul mai târziu, după prima stropire, presupune spălarea lăstarilor cu frunze înainte de a-i da în consum sau de a-i conserva pentru perioada de stabilaţie.

EXTRAGEREA AMĂRELII DIN GHINDĂ

Conţinutul ridicat în substanţe tanante, cele care-i dau un gust amar şi uşor astringent, limitează utilizarea ei în hrana animalelor. Acest neajuns poate fi înlăturat prin extragerea substanţelor în apă, ţinând fructul proaspăt decojit în apă 2-3 zile, timp în care apa se schimbă la un interval de 24 ore, după care ghinda se scoate afară şi se usucă.

Pentru păstrarea îndelungată, se recomandă să fie supusă timp de 20-25 minute unui proces de prăjire sau de fierbere timp de 15-20 minute, pentru a distruge larvele unor insecte parazite ce infestează frevent fructele de ghindă. În caz contrar, ghinda stivuită, în câteva săptămâni de zile se va deprecia şi există riscul să nu se mai poată da în consum.


VALOARE NUTRITIVĂ

Ghinda (după vechiul sistem de apreciere a conţinutului nutritiv a furajelor):

- proaspătă: necojită - 0,67 UN şi 27 gPD/kg; decojită - 0,94 UN şi 39 gPD/kg;
- uscată: necojită - 1,15 UN şi 46 gPD/kg; decojită - 1,25 UN şi 52 gPD/kg.

Conţinutul energetic ridicat al ghindei uscate şi decojite nu este egalat decât de porumb şi de unele făinuri de provenienţă animală.
Frunzele de salcâm.

Chiar dacă se recoltează între înfloritul deplin, când o parte din flori încep să se ofilească, nemaifiind vizitate de albine, şi apariţia primelor păstăi, frunzele de salcâm păstrează un bogat conţinut în proteină, în hidraţi de carbon, în celuloză şi în hemiceluloză utilizabile pentru organism.

Lignina (ADL) este o componentă neutilizabilă şi nu afectează semnificativ valoarea nutritivă şi consumabilitatea salcâmului. De altfel, conţinutul mediu în lignină este mai mic decât cel indicat în tabel pentru frunze, datorită aportului adus prin consum de pedicul (nervuri sau codiţe), care reprezintă 15,2% din totalul masei verzi ingerate.


ŞTIAŢI CĂ...

• Având în vedere valoarea ridicată în substanţe nutritive a ghindei, în special în cele energetice, preţul scăzut, întrucât un culegător poate aduna lejer 100 kg ghindă pe zi, costul fiind de 300 lei, dar şi faptul că ghinda este un furaj ecologic, crescătorii de animale situaţi în zonele de deal şi de şes, unde stejarul şi gorunul cresc în mod natural, pot beneficia din plin de o sursă de furaj pe cât de ieftină, pe atât de valoroasă şi care este prea puţin sau deloc afectată de secetă şi binevenită în condiţii de criză.

• Perioada permisivă de recoltare la salcâm a lăstarilor tineri şi a ramurilor cu frunze în vederea conservării lor nu corespunde cu momentul optim pentru recoltare, care ţine de la începutul îmbobocirii şi până la deschiderea primelor flori. Interdicţia recoltării în această perioadă este firească, întrucât salcâmul este prioritar apreciat şi valorificat de apicultori.

• Deşi ghinda influenţează favorabil calitatea cărnii şi a grăsimii, dându-i o frăgezime şi un gust deosebite, se recomandă a fi scoasă din raţie cu două săptămâni înainte de sacrificarea animalelor, deoarece uneori, la un consum mai ridicat, ea imprimă grăsimii o culoare închisă.



Frunzele, farmaciile din copaci

• Frunzişul verde al arborilor ascunde nenumărate leacuri pentru cele mai diverse afecţiuni

--------------------------------------------------------------------------------


Arborii s-au îmbrăcat în frunze, uzinele de oxigen ale planetei. Pe lîngă acest rol, frunzele sînt utile şi în fitoterapie şi arta culinară. Iată cîteva dintre aceste leacuri care cresc în pomi fructiferi şi copaci.

Pentru reducerea tensiunii arteriale

Frunzele de măslin erau folosite de către egipteni la mumificarea regilor. La alte popoare, erau folosite pentru scăderea febrei, răcelilor şi chiar a malariei. Extractul din frunze de măslin este astăzi folosit împotriva colesterolului, diabetului, problemelor cardiace şi circulatorii. Frunzele de măslin, folosite în prepararea de infuzii, au un efect calmant asupra sistemului nervos, sînt antireumatice, antivaricoase, antihemoroidale şi revigorante. Reduc hipertensiunea arterială şi ateroscleroza coronariană, previn angina pectorală şi palpitaţiile cardiace. Acidul elenolic, substanţa activă din extract are puternice proprietăţi antibacteriene. Infuzia concentrată obţinută din frunzele de alun uscate, două linguriţe la o cană cu apă, administrată sub formă de comprese sau cataplasme, are calităţi terapeutice în tulburările de circulaţie la nivelul picioarelor.

Leac pentru diabet

Frunzele de cireş şi vişin, din care se prepară un decoct prin fierbere timp de 15 minute, au calităţi diuretice datorită iodului şi potasiului, elemente utile în tratarea afecţiunilor cardiace, dar şi a diareei. Frunzele de vişin sînt folosite la pregătirea murăturilor. Frunzele de cireş fierte timp de 15 minute dau un ceai bun în boli renale şi litiaze. Frunzele de dud, din care se obţine o infuzie cu o lingură de plantă la o cană cu apă, se folosesc pentru proprietăţile lor hipoglicemiante şi astringente, ca tratament adjuvant al unor forme de diabet, precum şi al gastritelor. Se beau zilnic, pe stomacul gol, două căni de ceai călduţ. Frunzele de dud au calităţi laxative, antiscorbutice, depurative şi tonice, fiind indicate în astenii, constipaţie, afecţiuni pulmonare şi în diateză hemoragică. În cazurile de diabet, frunzele de dud se asociază cu teci de fasole, frunze de nuc şi fructe de afine, toate uscate, iar în cazurile de ulcer, cu coada calului, teci de fasole, pătlagină şi sunătoare, de asemenea uscate.

Contra tusei şi bolilor hepatice

Şi stejarul are frunze de leac, mai ales pentru uz extern. Băile din frunzele lui aduc vindecare în diverse boli ale pielii, începînd de la ulceraţii, degerături şi pînă la afecţiunile hemoroidale. De asemenea, băile de stejar sînt foarte bune în diminuarea transpiraţiei excesive a picioarelor şi a mîinilor. Se mai recomandă pentru spălături vaginale, în leucoree. Frunzele de gutui sub formă de infuzie, una sau două linguriţe la o cană cu apă, calmează tusea, chiar şi cea convulsivă şi sînt antidiareice, datorită taninului pe care îl conţin. Se mai folosesc în tratamentul afecţiunilor hepatice şi în insuficienţa cardiacă. Infuzia de gutui este plăcut parfumată, motiv pentru care frunzele se folosesc şi la prepararea ceaiurilor alimentare. Frunzele piersicului sub formă de infuzie concentrată erau folosite în medicina tradiţională în amestec cu coajă de gorun pentru obţinerea băilor cu care se tratează reumatismul la mîini şi la picioare.

Ceai de nuc bun de băut

Frunzele de nuc, un pom consacrat în fitoterapie, dau o infuzie colorată în verde închis, din cauza cantităţii şi varietăţii mari de taninuri pe care le conţin şi nu iodului, aşa cum s-ar crede. Au o compoziţie bogată în ulei volatil, tanin complex, acizi organici specifici, vitamina C şi substanţe minerale din care trebuie menţionate sărurile de cupru şi zinc, fiind produsul vegetal cel mai bogat în aceste săruri. Mai conţine vitaminele A, B şi P. Frunza de nuc are proprietăţi tonifiante, astringente, hipoglicemiante, depurative şi vermifuge. Infuzia de frunze de nuc (o linguriţă la o cană cu apă) este recomandată în afecţiunile urinare şi intestinale pentru calităţile ei antiseptice şi astringente, în enterite şi diaree. Infuziile dublu concentrate din frunză de nuc (două linguriţe la o cană) se pot aplica local sub formă de comprese şi cataplasme în tratamentul unor eczeme, ulceraţii, furunculoză sau în scop cosmetic, ca astringent, în cazul tenurilor grase. Frunzele de nuc dau părului luciu şi o nuanţă brună, naturală, ajută la eliminarea mătreţii şi întăreşte rădăcina firului de păr.

Contra febrei şi a toxinelor

Frunzele de păr au calităţi dezinfectante, astingente, diuretice, antiinflamatoare, sedative şi contribuie la dizolvarea calculilor renali. Infuzia se foloseşte în inflamaţiile prostatei, în cistite şi litiază renală. Frunza prunului este diuretică, febrifugă, laxativă şi vermifugă, în cazul oxiurilor şi al limbricilor. Se bea de 2-3 ori pe zi cîte o cană de decoct (o lingură de frunze la o cană). Decoctul din frunze de salcie ameliorează durerile şi duce la vindecarea bătăturilor. Decoctul se prepară din 3 linguri de frunze uscate la o cană de apă. Ceaiul din frunze de soc provoacă o transpiraţie abundentă, elimină toxinele din corp şi ajută la scăderea în greutate. Se adaugă 3 linguriţe cu vîrf de flori de soc la o cană de 250 ml de apă clocotită. Cantitatea de ceai, neîndulcit, se bea de 3 ori/zi. Acesta are de asemenea un efect laxativ moderat, fiind benefică persoanelor care suferă de constipaţie de origine nervoasă.

Contra celulitei

Infuzia din frunze de castan nobil are acţiune antiinflamatorie. Se prepară din 2-3 g frunze la 100 mg apă clocotită. Se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi. Tinctura se prepară din 200 g de frunze mărunţite într-un litru de alcool de 70 de grade. Se pot lua intern cîte 10 picături diluate în 100 ml de apă, de trei ori pe zi, în tulburări circulatorii. Ceaiul din frunze de ulm ajută la protejarea învelişului stomacului, deoarece conţine un agent antiulcer foarte puternic. Infuzia din frunze de tei ia durerile de cap. Frunzele de frasin stimulează funcţiile de eliminare ale organismului, avînd acţiune diuretică, care implicit ajută la îndepărtarea edemelor şi a celulitei. În cazul în care suferiţi de retenţie de apă şi dureri articulare, trebuie să puneţi două vîrfuri de cuţit de frunze de frasin şi o lingură de frunze uscate de coacăz negru. Se lasă 10 minute pentru infuzie. Este ideal să beţi 2- 3 căni/ zi în care să adăugaţi şi cîteva picături de zeamă de lămîie.

Calmant al durerilor de gută

Frunzele de mesteacăn conţin saponine, flavonoizi, ulei volatil, taninuri, răşini, glucide, vitamina C, acizi (cafeic, galic, nicotinic), săruri minerale. Produsele cosmetice pe bază de extract din frunze de mesteacăn au acţiune de stimulare a creşterii părului, de reglare a circulaţiei sanguine periferice, de purificare a pielii. De asemenea, este recomandat în tratamentul afecţiunilor inflamatorii. Astfel, cel mai bun ceai pentru reumatism este cel de mesteacăn, în amestec cu coada calului, frunze de ienupăr şi coajă de salcie. Frunzele de arţar erau folosite pentru colorarea ţesăturilor în negru. Ceaiul de frunze de arţar calmează durerile de gută. Sau, se strivesc şi se aplică pe locul dureros, sub formă de cataplasme. Se va pune o mînă de frunze la un litru de vin de bună calitate. Se fierbe la foc mic timp de 30 minute, după care se strecoară. Se foloseşte la cataplasme externe sau intern, cîte 10 ml, de 3 ori pe zi. Medicina naturistă recomandă vinul de arţar în dureri diverse, gută, inflamaţii articulare, înţepături de insecte, reumatism.

Salcîm în loc de tutun

Se pare că frunzele de salcîm stau la baza unei pastile care îi ajută pe dependenţi să renunţe la nicotină. Un cercetător italian a fabricat o astfel de pastilă care ar ţine loc de nicotină. Nu este chiar o noutate, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii foloseau frunze de salcîm în loc de tabac. Tratamentul cu pastila durează trei luni şi are efect la 44% dintre pacienţi. Acţionează reducînd senzaţia de plăcere pe care o au oamenii în timpul fumatului.

Coaja de salcie

Salcia (Salix alba) este un arbore cu o coroana bogata, formata din ramuri subtiri, flexibile si flori unisexuate (mitisorii galbui) care apar inaintea frunzelor. Salcia se gaseste pe marginea lacurilor, avind cerinte mari de umiditate.

Cum si cind se recolteaza
In scopuri medicinale se utilizeaza scoarta ramurilor tinere (de 2-3 ani). Perioada optima pentru recoltare este in lunile martie si aprilie, cind seva abundenta face ca desprinderea cojii sa se faca usor. Se usuca la umbra sau in camere incalzite, eventual in cuptor.

Proprietati terapeutice
Conform cercetarilor de laborator efectuate la Centrul Aroma din Universitatea Agronomica Iasi, coaja de salcie este bogata in tanin, ceara, rezine si minerale, principii active care ii confera proprietati astringente, sedative, usor hemostatice, antiseptice si analgetice.

Utilizari terapeutice
Scoarta salciei se utilizeaza sub forma de decoct in tratamentul unor boli ca reumatism, nevralgii, raceala, insomnii, guta, ulceratii cutanate, hemoroizi. Stimuleaza cresterea parului, combate hemoragiile si durerile genitale. Ca sedativ nervos si genital, coaja de salcie poate inlocui bromura de potasiu, dind rezultate foarte bune in nevralgii faciale si centrale, pierderi seminale, isterie, spasme, migrene. Se mai recomanda in tratamentul plagilor si al ulcerelor. In faringite si gingivite este utilizat ceaiul de salcie sub forma de gargarisme si antihemoroidal ca irigatii. Extern, sub forma de bai si frictiuni, decoctul da rezultate in rahitism si scrofuloza. Atentie! Tratamentul indelungat cu scoarta de salcie poate duce la constipatie. Pentru obtinerea unui efect antifebril, aperitiv, tonic sau stomahic, se indica 2 pahare/zi. Frunzele si mitisorii (infuzie de 40-50 gr/l, cite 3-4 cesti de ceai/zi) se folosesc in scop calmant anafrodisiac. (Cristina Paladuta)

ing. George Popescu